Calatorie in Cipru

Autor: Tudor Cires

Cipru e ca un miez de floare, având drept petale două mări – Egeea şi Mediterana –- şi trei continente – Europa, Asia şi Africa. O floare aşezată în glastră, la confluenţa lumilor, într-o fereastră (deschisă) a istoriei.
Insula Cipru. Unii o asemuiesc cu o roză a vânturilor, dar eu aş spune că este doar axul acestei roze, punctul central, în jurul căruia se învârt paletele împinse de vânt. Călătorul percepe, în viteză, foarte puţin din acest timp „vânturat”… Câteva clipe, doar, smulse trecutului, ofrandă viitorului.
La intersecţia lumilor, a culturilor şi a civilizaţiilor care au străbătut opt milenii de istorie, Insula Afroditei şi-a sfinţilor, a pădurilor de cedri şi-a mozaicurilor antice, leagănul viţei-de-vie (şi-al vinului parfumat), insula pe care s-au refugiat, o vreme, Cavalerii Ioaniţi (lăsând în urmă semnele crucii cu patru braţe cu capete despicate şi tehnica filigranului de argint) şi pe care şi-a găsit adăpost „roza damaschina”, trandafirul cu 32 de petale, din care se fac dulceţuri şi parfumuri – Cipru e unul dintre cele mai tulburătoare teritorii mediteraneene pe care merită să le explorezi într-o viaţă de om. Iar dacă anticii spuneau „et in Arcadia ego”, merită azi să rosteşti: „Şi eu am fost Cipru”…
Unii se vor duce poate pentru plajele perfecte, alţii pentru munţii înalţi de aproape 2.000 de metri, împăduriţi până-n vârf, parfumaţi de-atâtea plante aromatice câte cresc pe pajiştile lor. Un prieten nou, care ţine, pe lângă Paphos, tarverna „Seven St. Georges” (numită aşa după cele şapte biserici din preajmă, închinate Sfântului Gheorghe), George al VIII-lea, cum îmi place să-i spun, a înfiinţat chiar, în cârciumioara sa, o… Academie, unde cercetători, profesori universitari şi pasionaţi vin să studieze cele câteva zeci de plante endemice de pe munţii ciprioţi care – cândva mai mult, azi mai puţin – dau gust bucatelor şi băuturilor locale. Ceva mai departe, în munte, la Mănăstirea Kykkos, călugărul Dionyssios, vinarul şi licoristul-şef al sfântului aşezământ, face vinul mănăstiresc şi celebra Zyvania roşie, „rachiul” cipriot, aromat cu scorţişoară şi cu alte câteva ierburi, a cărui reţetă, de o mie de ani, numai călugării din munte o ştiu (mă rog, Zyvania se face acum peste tot în insulă, însă combinaţia perfectă de ierburi aromatice numai acolo, la Kykkos, se cunoaşte).
De fapt, dacă tot am amintit de Kykkos, să mai rămânem puţin acolo. Să intrăm în biserică şi să ne închinăm icoanei Maicii Domnului, pictată, după legendă, chiar de Sfântul Evanghelist Luca. Vă dau un sfat: să nu încercaţi nici măcar un colţ să ridicaţi din acoperământul de catifea grea, brodată cu fir de aur şi argint, care acoperă icoana, lăsând vederii profane numai mâna care sprijină trupul Fiului lui Dumnezeu. Sărutaţi dreapta Maicii Domnului şi spuneţi-vă, în gând, rugăciunea. Mulţumiţi-vă cu cât vi se arată din icoană, căci altminteri… veţi orbi. Aşa cum, după legendă, ar fi orbit mai mulţi dintre cei care au încercat să vadă chipul Fecioarei, chiar dacă au fost prelaţi înalţi sau guvernatori.
Icoana cea veche nu-i singura „avere” a Ciprului. Iată, nu mai puţin de zece biserici din perioada bizantină, aflate în Munţii Troodos, se află pe lista UNESCO. În strania biserică de piatră cu două acoperişuri, din apropiere de Kakopetria, am intrat şi eu cu puţină vreme în urmă. Închinată Sfântului Nicolae şi datând de aproape o mie de ani, Biserica Agios Nikolaos tis Stegis îşi devoalează, puţin câte puţin, secretele. Picturile ei murale, datând din cinci secole – XI, XII, XIII, XIV şi XVII – sunt, practic, un adevărat curs de istorie a picturii bizantine. La numai câteva zeci de kilometri distanţă, în acelaşi areal montan, în Kalopanagyotis, în fertila vale a Marathusei, un alt monument UNESCO, vechi de un mileniu, te aşteaptă să-l vizitezi. Mănăstirea închinată Sfântului Ioannis Lampadistis, aveam să constat, e locuită încă.
Stareţul mănăstirii mi-a dat, cu greu, învoire să fotografiez, „fără blitz”, interiorul uneia dintre cele trei biserici lipite una de alta – situaţie unică, mai ales că una dintre ele, la origini, fusese catolică – şi percepute astăzi drept o singură biserică, dar cu trei altare… M-am nimerit în mănăstire la ceasul la care un grup de restauratori de pictură bisericească (veniţi din toată Europa) se afla în toiul unui simpozion. O şansă uriaşă să aflu informaţii care, altminteri, sunt inaccesibile profanilor. Şi aici, ca şi la Kakopetria, peste valea râului care a săpat adânci canioane în piatră, satul îşi duce şi el mai departe o existenţă milenară. La Kalopangyotis se restaurau, încă, vreo câteva case, pentru ca turiştii să poată trăi, în condiţii de confort contemporan, dar în locuinţe „croite” acum câteva sute de ani. Şi tot acolo, în satul milenar din munte, aveam să descopăr (căci izvoarele balneare o permit) cel mai modern SPA din Cipru…
Fie şi numai această istorie a monahismului cipriot şi ar fi de ajuns să mă convingă să mă reîntorc în ţara aceea de piatră şi suflet. Tot aşa cum satele tradiţionale (foto 9 şi 10), excelent prezervate – chiar dacă, poate, pentru gustul meu, prea mult tributare turismului – aduc plusul lor de frumuseţe şi atractivitate… exotică. La Kakopetria, Gyannis Artistiditis, cel care „ţine”, peste apă, copleşitorul „Han al Morii” („Mylos”), îmi istoriseşte cum satul – astăzi aflat sub protecţia legii patrimoniului cipriot, risca să fie distrus de dragul modernizării. „Am luptat foarte mult cu cei din Consiliul Local ca să-i conving să păstreze partea veche a satului. I-am chemat şi pe arheologi, pe istorici…
Trebuia să demonstrăm că satul e parte din patrimoniul insulei, şi nici aşa nu cred că am fi reuşit… dacă…” Dacă de undeva, din Olimp, zeiţa Atena, protectoarea din vechime a locului, nu şi-ar fi arătat faţa. Totul e salvat datorită unei descoperiri arheologice în zonă, precum şi vechii legende a „pietrei negre”, piatra Afroditei, în jurul căreia, din Antichitate, se desfăşura un adevărat ritual al cuplurilor tinere.
Şi fiindcă am amintit de Afrodita, de Antichitate, de vestigiile trecute, să mă întorc la malul Mediteranei, acolo unde, din spuma mării, s-a născut Afrodita. Stânca Afroditei, cea pe care a pus întâia dată piciorul, se zăreşte şi astăzi, fiind un adevărat punct de pelerinaj pentru îndrăgostiţi şi… turişti. Poate e puţin prea mult exploatată această imagine a Afroditei, o grămadă de locuri sunt legate de numele ei, aşa cum este o superbă cascadă, care se varsă într-un lac de smarald îngheţat numit… Baia Afroditei.
Vorbeam de Afrodita, de Atena – de Dyonissos, chiar, zeul vinului bun – însă insula aceasta mai are o legendă frumoasă de spus, cea a naşterii zeilor gemeni, Apolo şi Artemisa. Mi-a fost îngăduit să mă bucur – aproape din întâmplare, căci situl arheologic de la Kato Paphos nu fusese de la bun început în traseul meu – de splendida imagine a întâlnirii dintre Leda şi lebăda care-l întruchipa pe Zeus. Splendidul mozaic (foto copertă), descoperit „aproape fără vrere” (cum îmi istorisea ghidul muzeului) – ca toate marile descoperiri – e atât de bine păstrat, încât de departe le eclipsează pe celelalte. Şi de ce n-ar fi aşa, când fiul Ledei şi-al stăpânului zeilor a fost chiar… Zeul Soarelui? Lui Apolo, grecii din vechime, locuitori ai insulei, i-au înălţat temple precum sanctuarul lui Apollon Ylatis şi i-au închinat jertfe. Şi se pare că zeul n-a rămas deloc insensibil, iar ocrotirea lui se simte şi azi…

Dantele de bumbac, dantele de argint

La Omodos, în căutarea unui cadou potrivit, am intrat într-un magazin unde se vindeau „lucruri de mână”: feţe de masă, mileuri, cuverturi, lucrate cu croşeta sau cu acul, dantelărie care, în funcţie de locul din insulă în care te afli, are amprente aparte. Aşa mi-a fost dat s-o cunosc, la Omodos, pe Maria, bătrâna cipriotă care-mi dezvălui, cu o blândeţe superbă, secretul mileurilor lucrate cu acul (cu acul, da, nu cu croşetul!), din mii şi mii de noduri. N-aş fi avut atât de multă răbdare nici dacă aş fi venit pe lume în chip de… Penelopa. Însă femeile satului cipriot au ştiut dintotdeauna să ţeasă la război, să coase, să închipuie minuni dantelate…
Îmi arată, într-o ramă din perete, o frumoasă bătrână, cu haine negre, lucrând la rându-i un mileu, cu motivul spiralei şi-al rozei vânturilor. „E mama mea”, îmi zice, nu fără o umbră de mândrie. „Are 90 de ani. Fotografia aceasta e făcută acum doi ani, pe când încă mai lucra la dantelă. La noi, femeile aşa sunt, vrednice”… O admir lucrând – aveam să admir, în mai multe sate cipriote, astfel de femei cu mâini dibace. Şi admir, deopotrivă, dantelăria cealaltă, de argint, pe care ştiu să o facă numai unii dintre bărbaţii insulei. Se spune că secretul prelucrării argintului în filigran l-au adus pe insulă Cavalerii Ioaniţi (sau Ospitalieri), tot ei l-au dus pe Rodhos, apoi pe Malta. De aici, mi se explică, similitudinile dintre modelele de pe cele trei insule din largul Mediteranei.
„Petra tou Romiou” – locul considerat a fi cel al naşterii Afroditei (deşi în traducere înseamnă: „stânca grecului”) – rivalizează cu o altă plajă din Mediterana, situată pe Insula Kytherei, care are ca referinţă aceeaşi legendă: Geea, Mama-Pământ, sătulă de infidelităţile soţului ei Uranus (Cerul, Universul), i-ar fi cerut fiului lor, Cronos (sau Timpul) să-şi mutileze tatăl: să-i taie organul reproducerii şi să-l arunce în mare. În locul acela ar fi apărut o spumă albă, din care, apoi, a ieşit deasupra valurilor Afrodita. Cam dură mitologia asta grecească! Dar poate că stâncile din Cipru sunt mai degrabă legate de o altă poveste, cea a lui Digenis Akritas – fiul unei prinţese bizantine şi-al unui emir arab convertit la creştinism, erou al scrierilor medievale timpurii –, care, între altele, ar fi înălţat munţii Ciprului, trăgând pământul cu o mână, şi-ar fi aruncat o stâncă în mare, ca să omoare un balaur (după unii) ori nişte fioroşi piraţi sarazini (după alţii).